M-am gândit de multe ori că, aşa cum Grecia e socotită a fi leagănul culturii europene, Moldova este leagănul culturii româneşti. Şi cred că la asta s-a gândit şi marele G. Călinescu când îşi încheia prefaţa la monumentala sa Istorie a literaturii române cu spusele lui Miron Costin: „Nasc şi în Moldova oameni”!

Un astfel de OM a fost şi Grigore Vieru.

Plecat dintre noi într-o nefericită zi de 18 ianuarie 2009, trei zile mai târziu faţă de ziua de naştere a lui Eminescu, deja anul acesta, între 24 şi 28 octombrie, a avut loc cea de-a patra ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”, la iniţiativa bravilor Filomena şi Daniel Corbu, prin înţelegerea şi implicarea directă a administraţiilor locale, atât la Iaşi, cât şi la Chişinău.

Au fost patru zile încărcate, cum spuneam, două la Iaşi şi două la Chişinău, de adevărată sărbătoare întru cinstirea şi pomenirea celui ce a fost Grigore Vieru. Au participat, pe lângă oficialităţile celor două oraşe, scriitori, artişti vocali şi instrumentişti, actori, traducători, academicieni, precum şi un public extrem de numeros.

În ceea ce mă priveşte, o bună perioadă de timp, mai exact până în 1990, am lucrat la Biblioteca „Aman” din Craiova şi urmăream cu mult interes revistele de cultură care ne veneau din cealaltă Moldovă, adică din cea de dincolo de Prut. Ţin minte cum erau scrise şi mă chinuiam să citesc: cu pronunţie românească, dar cu litere ruseşti. Trecerea mai apoi la alfabetul latin, la schimbarea Imnului Naţional al Basarabiei cu cel al României, de asemenea, schimbarea drapelului cu cel românesc, în mare parte se datorează şi marelui poet revoluţionar şi unionist, Grigore Vieru, simbolul românismului din Basarabia şi nu numai.

Ştiam pe atunci lucruri puţine despre Grigore Vieru. La noi, în Oltenia, ştirile din Basarabia ajungeau mai greu, dar cel care mi l-a tipărit în minte pe poet pentru totdeauna, cu mult înainte de Revoluţie, a fost olteanul şi prietenul Tudor Gheorghe, care l-a nemurit, încă de pe atunci, când a pus pe note muzicale celebrele poezii, „Mică baladă”, dedicată lui Marin Sorescu, şi „În limba ta”.

După Revoluţia din Decembrie, întâmplarea a făcut să ne şi cunoaştem şi să ne întâlnim de multe ori, ba la diferite manifestări culturale aici, în Oltenia, care-i devenise foarte dragă ( i s-a decernat şi titlul de Cetăţean de Onoare al Craiovei), ba la Mitropolitul Nestor al Olteniei, basarabean de-al lui, ba la Biblioteca Academiei Române, în biroul fratelui meu, Fănuş Băileşteanu, care i-a şi dedicat o monografie, ba la Zilele Basarabiei şi Bucovinei, organizate anual aici, la Craiova. Împreună cu Tudor Nedelcea, sub sigla Fundaţiei „Scrisul Românesc”, i-am editat şi tipărit două volume de versuri şi unul de aforisme.

Că Grigore Vieru este „poet naţional”, „poet al spaţiului românesc”, cum chiar s-au intitulat unele dintre temele Festivalului, nu mai încape nici cea mai mică îndoială. E al spaţiului românesc în egală măsură cu Bogdan Petriceicu Hasdeu, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi cu toţi marii apărători ai spiritului românesc şi ai identităţii naţionale.

Majoritatea poemelor lui Grigore Vieru îşi trag seva din filonul puternic al inconfundabilelor noastre balade populare. Sfidarea şi resemnarea în faţa morţii din Mioriţa o găsim şi la Grigore Vieru:

„Nu am, moarte, cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te urăsc

Cum te blestemau unii, vreau să zic,

La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi

De-ai avea mamă şi-ar muri,

Ce-ai face tu şi cum ar fi

De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te urăsc.

Vei fi mare tu, eu voi fi mic,

Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă,

Milă de tine mi-i,

Că n-ai avut niciodată mamă,

Că n-ai avut niciodată copii.”

Majoritatea poeziilor ţin puternic de specificul nostru naţional. Grigore Vieru şi-a trăit pe altarul poeziei toată viaţa, atât de agitată, crezurile şi toată lupta lui pentru unire, durerile, dorurile. În mare parte, „Revoluţia de catifea”, cum i se mai spune, din Basarabia, s-a făcut pe versurile lui Grigore Vieru.

În „Mică baladă”, nu este vorba numai de jertfă, ci, ca mai în toate baladele româneşti, şi de trădare.

Toma Alimoş este trădat de Manea, căruia Toma îi spunea „frate Mane”, în „Mioriţa”, baciul moldovean este trădat de baciul ungurean şi de cel vrâncean, în „Mănăstirea Argeşului”, Meşterul Manole este trădat de colegii lui de breaslă. Şi exemplele ar putea fi date la nesfârşit.

Aşadar, trădarea la români, din păcate, este un element de specific naţional ce nu l-a ocolit nici pe blândul şi atât de sensibilul Grigore Vieru. Cea care se sacrifică, la Grigore Vieru, este, aproape de fiecare dată, mama. Ea poate fi, în aceeaşi măsură, substituită cu ţara.

„Pe mine

mă iubeau toate femeile.

Mă simţeam puternic şi sigur.

Ca Meşterul Manole,

Am cutezat

Să ridic o construcţie

Care să dăinuie veşnic.

Am început lucrul

Şi le-am chemat la mine

Pe toate:

Pe Maria, pe Ana,

Pe Alexandra, pe Ioana...

Care întâi va ajunge,

Pe-aceea-n perete o voi zidi.

Dar dintre toate femeile

A venit una singură:

Mama.

Tu nu m-ai strigat,

Fiule?“

Alex Ştefănescu afirma că, dacă s-ar institui un Premiu Nobel pentru poeţii care au scris despre mamă, Grigore Vieru ar fi, de departe, primul laureat.

Dorul, iubirea, de asemenea, sunt de nelipsit din poeziile lui Grigore Vieru. Şi cu cât eşti mai naţional, afirma George Călinescu, cu atât mai mult eşti universal. Grigore Vieru spunea că, dacă omenirea a visat să ajungă în cosmos, el a visat toată viaţa să treacă Prutul.

Nu numai că, în cele din urmă a reuşit să treacă şi Prutul, nu cum ar fi vrut el, dar a intrat în universalitate şi în nemurire, în ciuda unora dintre detractorii săi, de dincoace sau de dincolo de Prut, de care se plângea adesea în numeroasele noastre întâlniri („frate Jean, în Basarabia mă socotesc spion român, în România, spion rus... Nu ştiu ce au cu mine, că nu le-am făcut nimic...”), detractori care se consideră, singuri, de spirit european, mondial sau... galactic, am mai adăuga noi, fiindu-le chiar ruşine c-ar reprezenta, în scrierile lor, şi... poporul român. Ceea ce nici nu se întâmplă, de fapt.

Dacă nu reprezinţi pe cineva, cum te poţi individualiza altfel? Fiindcă originalitatea n-o ai tu, autor, ci spaţiul în care ai trăit ţi-o dă.

Cel care cu adevărat s-a putut rupe în multe situaţii de identitatea locurilor sale şi s-a identificat şi cu altele, a fost doar unul, numai că pe acela îl chema Shakespeare.

Poeziile lui Grigore Vieru se recită astăzi, se cântă, au intrat de mult în circuitul naţional asemeni folclorului. În Italia, şi nu numai, spunea la Festival traducătoarea în italiană a unui volum de versuri semnat de Grigore Vieru, cartea a fost vândută într-un tiraj record, neaşteptat.

Rostim şi noi acum, după acest mare Festival, şi cu puţin înainte de s-ar împlini patru ani de la... nemurire: Fie-ţi amintirea veşnică, frate Grigore!